Vârsta ta ca părinte este aceeași cu vârsta primului tău copil.

Când devii părinte, nu se naște doar un copil. Se naște și o nouă versiune a ta.

Am doi copii, acum de 16 și 18 ani. Și privind în urmă, unul dintre lucrurile pe care mi-aș fi dorit să le înțeleg mai bine este cât de profund te transformă intrarea în rolul de părinte.

Există o metaforă care îmi place mult: vârsta ta ca părinte este aceeași cu vârsta primului tău copil.

Fiul meu cel mare are 18 ani. Așadar, și eu am 18 ani ca părinte.

Când el avea trei luni, eu aveam trei luni de experiență ca mamă. Când avea doi ani și descoperea lumea, eu aveam doar doi ani de când învățam să fiu părinte. La prima lui adolescență era și prima mea adolescență trăită din partea cealaltă a relației. Și am reluat totul când s-a născut fiica mea.

Mi se pare o perspectivă care aduce multă blândețe. Pentru că uităm uneori că, în timp ce copilul crește, și părintele crește odată cu el.

Îmi amintesc foarte bine o senzație din primii ani pe care atunci nu știam cum să o numesc: constrângerea. Senzația că nu mai trăiești chiar viața ta. Că timpul tău nu mai este al tău. Că nu mai poți pur și simplu să pleci, să dormi, să lucrezi sau să alegi doar în funcție de ce ai tu nevoie. Aproape totul începe să se organizeze în jurul unei ființe mici și complet dependente de tine.

Și, alături de o iubire enormă, pot exista gânduri despre care vorbim prea puțin:

• Unde am dispărut eu?
• Mai sunt aceeași persoană?
• De ce îmi este atât de greu dacă îmi iubesc atât de mult copilul?

Pentru că primul an de viață nu este doar despre dezvoltarea copilului.

Se dezvoltă și părintele.

Intrarea în rolul parental este una dintre perioadele intense de reorganizare din viața adultă. Nu se schimbă doar programul nostru. Se reorganizează corpul, creierul, relațiile și chiar felul în care ne percepem pe noi înșine.

Are loc o adevărată schimbare identitară: construirea și asumarea identității parentale.

Creierul adultului se adaptează pentru a putea susține îngrijirea copilului. Prin experiențele repetate de îngrijire se consolidează ceea ce cercetările descriu drept o rețea cerebrală parentală.

Patru sisteme sunt deosebit de importante:

• rețeaua recompensei și motivației, în care dopamina are un rol important;
• rețeaua salienței și vigilenței – devenim extrem de atenți la semnalele copilului și la posibilele pericole;
• rețeaua reglării emoționale – pentru că reglarea copilului se construiește mult timp împreună cu adultul;
• rețeaua empatiei – capacitatea de a percepe și de a încerca să înțelegem experiența internă a copilului.

Transformarea îi privește pe ambii părinți. La mamă, adaptările încep încă din timpul sarcinii. La tată, implicarea activă și repetată în îngrijirea copilului contribuie la dezvoltarea răspunsului parental.

Cu alte cuvinte, parentalitatea se construiește și prin a face: să ții copilul, să-l liniștești, să răspunzi plânsului, să-l hrănești, să te trezești noaptea, să înveți semnalele lui.

Și apare un fenomen extraordinar: sincronia biocomportamentală.

În timp, părintele și copilul încep să se acordeze unul la celălalt. Învăț să recunosc plânsul acela, expresia aceea, mișcarea aceea. Simt uneori că ceva nu este în regulă înainte să pot explica de ce. Iar copilul îmi simte vocea, corpul, tensiunea și calmul.

Dar un sistem construit pentru vigilență poate deveni și hipervigilent.

Grija poate aluneca spre anxietate. Dorința de a face bine poate deveni perfecționism.

Și apar conflictele psihologice atât de cunoscute părinților:

• Fac suficient?
• Am greșit?
• De ce nu mă descurc mai bine?
• Dacă îi fac rău fără să-mi dau seama?
• Trebuie să-i ofer tot ceea ce eu nu am primit?

Vinovăție. Frică. Perfecționism. Nevoia de a compensa.

De aceea cred că este important să vorbim și despre izolarea parentală ca factor de risc.

Nu suntem construiți să creștem copii complet singuri.

Există un concept care mi-a plăcut mult: alopărinții – ceilalți adulți din familie și comunitate care participă la susținerea copilului și a părinților. Bunici, rude, prieteni, oameni de încredere.

Uneori ajutorul lor nu înseamnă doar că „mai stă cineva cu copilul”.

Înseamnă că părintele poate respira. Poate dormi. Poate avea o conversație care nu este despre copil. Poate fi partener, prieten, profesionist. Poate să-și amintească faptul că identitatea lui nu s-a redus la un singur rol.

Pentru că odată cu apariția copilului se reorganizează aproape toate relațiile importante: relația părinte–copil, relația de cuplu, relația cu familia extinsă, prieteniile, viața profesională și, poate cel mai subtil, relația cu tine însuți.

Parentingul nu înseamnă doar să înveți cum să liniștești copilul, cum să-l adormi sau, mai târziu, cum să gestionezi un tantrum.

Înseamnă și să te întrebi:

Cine eram?
Ce parte importantă din mine simt că nu mai are loc?

Cine sunt acum?
Ce se întâmplă cu mine în această transformare?

Cine devin?
Ce fel de părinte vreau să fiu, fără să încerc să devin părintele perfect?

Acum, când copiii mei au 16 și 18 ani, pot privi toate acestea cu o distanță pe care atunci nu o aveam.

Și cred că mi-ar fi prins bine să aud mai des că ambivalența este firească.

Poți să-ți iubești enorm copilul și, în același timp, să-ți fie dor de viața ta de dinainte.

Poți fi recunoscător că ești părinte și să fii epuizat.

Poți vrea să fii aproape de copil și să ai nevoie de spațiu.

Poți fi un părinte bun fără să te simți permanent fericit în rolul de părinte.

Poate că una dintre marile lecții ale acestei transformări este acceptarea radicală: a copilului real, a părintelui real și a vieții reale – atât de diferită uneori de imaginea pe care ne-am construit-o înainte.

Și răbdarea.

Cu copilul, desigur.

Dar și cu omul care învață să devină părinte.

Eu am astăzi 18 ani ca părinte.

Și probabil că încă învăț lucruri pe care nu aveam cum să le știu la 5, la 10 sau la 15 ani de „viață parentală”.

Pentru că poate întrebarea nu este doar:

„Cum îmi cresc copilul?”

Ci și:

„Cine devin eu crescând acest copil și cum rămân eu însămi în timp ce mă transform?”

Contact

 mihaela.tomas@gmail.com

0733771153

Cabinet Individual de Psihologie - Mihaela Tomas

CIF - 52317853

București

Lucrez cu adulți, copii și adolescenți, oferind evaluare și consiliere psihologică. Colaborez atât cu cei aflați în situații de criză emoțională, cât și cu sportivi, elevi sau profesioniști care își doresc să își îmbunătățească performanța și starea de bine.

Sunt membră a Colegiului Psihologilor din România, a Asociației Române de Psihoterapie Integrativă și a Asociației Albastru pentru Umanitate.

Îmi continui constant formarea profesională, pentru a aduce în cabinet cele mai eficiente și actuale metode de intervenție.